Susținătoare a grupării de rezistență anticomunistă „Haiducii Muscelului“, Elisabeta Rizea a îndurat ani grei de temniță, fiind supusă la cele mai înfiorătoare torturi de către anchetatorii Securității.

Fiică a lui Ion și a Mariei Șuța, Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iunie 1912, în comuna Domnești, județul Argeș. Nepoată a liderului ţărănist Gheorghe Şuţa, ucis de comunişti în 1948, ea a decis să lupte împotriva regimului. „Mi-au omorât unchiul. Mi l-au împuşcat când au venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii fraţi. Nu puteau face comunismul cu el, d-aia l-au împuşcat“, mărturisea protagonista în cartea-document „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi“.

La rezistența anticomunistă ajuta tot satul

În anul 1949, membrii grupării „Haiducii Musceluluiau jurat să lupte contra comuniștilor. Tot atunci a început lupta dintre partizanii care s-au instalat în zona sudică a munților Făgăraș și organele Securității. Din rezistenă a făcut parte și Gheorghe, soțul Elizabetei Rizea, dar n-au fost singuri. Haiducii au rămas în munți până în 1960, lucru care n-ar fi fost posibil fără ajutorul sătenilor din zonă, care le duceau mâncare și informații.

A fost prinsă, închisă și torturată

În 1950, comuniştii au prins-o pe Elisabeta Rizea și au condamnat-o la şașe ani, pentru favorizarea infractorului. A fost dusă în închisoarea de la Piteşti şi a fost închisă într-o celulă de maximă securitate. În acest loc a fost torturată de comuniști pentru a spune unde se ascundeau membrii grupării de rezistenţă. Chiar dacă a fost bătută până la leșin și avea răni pline de sânge, ea nu a spus nimic: „După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.

Elisabeta Rizea ieșit din închisoare în 1956, însă, chiar dacă a cunoscut cea mai cruntă tortură, a continuat să susțină rezistența din munți. „Aveam cuiele scoase la două uluci şi treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de crăci. Ce auzeam scriam şi puneam hârtia într-o scorbură“, povestea eroina din Nucșoara. În 1958, Elisabeta Rizea a fost condamnată a doua oară și a primit 25 de ani de închisoare. A urmat iar o lungă perioadă în care a fost torturată.

În încercarea de a o face să vorbească, i-au fost propuse și sume importante de bani, însă ea nu i-a vândut pe partizani. „M-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. <<Spune!>> Mi-au aruncat fota şi am rămas în iie. Mi-a legat coada (părul prins) sub cârligu’ de lampă din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani. Cârnu mi-a tras scaunu’. Ălalalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Da’ tot nu i-am vândut”, povestea Elisabeta Rizea în interviurile acordate după căderea comunismului.

Întoarsă acasă, a murit în sărăcie

Elisabeta Rizea a fost eliberată din inchisoare în 1964 prin decret de grațiere, însă la întoarcerea acasă n-a mai găsit nimic în gospodăria ei de la Nucşoara: „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega“. Vreme de mulți ani, sub regimul comunist a purtat eticheta de „duşman al poporului“, fiind strict supravegheată şi interogată periodic.

După decembrie 1989, povestea eroinei a fost făcută publică, iar ea a devenit simbolul luptei împotriva comunismului. În 2003, la vârsta de 91 de ani, Elisabeta Rizea s-a stins din viață, fără să fi primit vreodată sprijin din partea statului pentru suferințele îndurate. Ultima sa dorință a fost să vadă oamenii liberi, să nu mai trăiască nimeni în teroare: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea“.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *