Poate fi greu pentru multi copii sa-si gaseasca motivatia pentru elovolutie, schimbare, invatare…In cazul copiilor din spectrul autist (TSA), provocarea este la puterea 1000. Ca sa intelegem cum functioneaza mecanismele care formeaza motivatia la copiii cu tulburari din spectrul TSA, pentru a-i putea intelege si sustine, am apelat la ajutorul psihoterapeutului Iulia Stoian care ne-a raspuns pe larg, mai jos:
“Ca terapeut am inteles ca baza terapiei ABA este motivatia copilului. Am invatat si am folosit tot felul de tehnici pentru a-i invata pe copii comportamente noi, insa niciuna din ele nu functiona cu adevarat atunci cand copilul nu era motivat sa participe la activitatile pe care i le propuneam. Si daca nu reuseam sa empatizez cu el, sa fiu calma si suportiva.
Cum faci un copil cu TSA sa fie motivat? Un copil care nu iti raspunde cand il strigi, nu intelege ce ii spui/ nu decodifica limbajul si, drept urmare, nici nu comunica, un copil care percepe multi stimuli din mediu la o alta intensitate (un sunet care pentru mine poate fi banal si pe care il ignor cu succes pentru el poate fi insuportabil), un copil care nu poate sa imite nici macar o banala miscare precum batutul din palme….
Recurgi la recompense si in cazuri extreme, chiar si la pedepse. Aceste tehnici sunt des criticate pentru ca ‘’ar dresa’’ copilul si sub nicio forma nu dezvolta motivatia intrinseca a copilului. Si pot fi de acord cu aceste critici daca tehnicile sunt aplicate gresit si daca, din toata ecuatia, lipsesc empatia si suportul.
’Motivatia intrinseca depinde de stima de sine. O capcana poate fi atunci cand aceasta stima de sine depinde de ce facem, nu de cine suntem. ‘’ (Gabor Mate, Minti imprastiate).
Dar putem vorbi despre stima de sine si imagine de sine in cazul unui copil care are toate dificultatile enumerate mai sus? Mai degraba putem vorbi despre o stare de anxietate si confuzie continua, despre lipsa unei capacitati de a intelege lumea exterioara dar si a ‘’lumii interioare’’ (imagine corporala, senzatii din corp, stari emotionale).
Revenim deci la folosirea tehnicilor bazate de recompensa. Este esential sa se identifice lucrurile care ii plac copilului. O greseala des intalnita este folosirea unor ‘’recompense universale’’ pornind de la idei precum ‘’tuturor copiilor le place ciocolata’’. Daca suntem cu adevarat atenti la copil vom gasi acele lucruri care ii plac cu adevarat, chiar daca, initial, acestea pot fi lucruri pe care noi nu le consideram ‘’functionale’’. Daca un copil se simte bine in timp ce invarte un fir de ata (autostimulare) mai degraba vom folosi acest lucru ca recompensa.
Adaugam empatia, suportul si avem intotdeuna grija sa nu aducem in terapie propriile probleme si stari care ne-ar putea impiedica sa fim cu adevarat conectati cu copilul din fata noastra.
Exista multe tehnici folosite in terapie bazate pe recompensa si uneori pe pedeapsa. Un element esential este ca, niciun terapeut nu isi doreste (sau nu ar trebui sa isi doreasca) sa ramana la folosirea ‘’recompenselor materiale’’, ci pe masura ce copilul progreseaza, sa se faca trecerea la folosirea unor ‘’recompense naturale’’ (consecintele naturale din mediu). Si pe parcursul intregului proces terapeutic nu trebuie sa lipseasca empatia si sustinerea autentica a copilului. Putem ajunge astfel sa incepem sa vorbim despre imaginea de sine si stima de sine a copilului.
‘’Cresterea motivatiei interne, autentice, necesita o relatie de atasament sigura cu parintele. Fara siguranta relatiei de atasament copilul va fi prea anxios ca sa-si concentreze atentia pe o explorare semnificativa a lumii din jurul sau.’’ (Gabor Mate, Minti imprastiate)
Desi poate fi dificil uneori si pentru terapeuti sa ofere aceasta siguranta a relatiei de atasament (bazata pe empatie si suport), pentru parinti poate fi si mai dificil. Un terapeut petrece o perioada de timp limitata cu copilul si isi poate doza resursele.
Pe cand, pentru parinte, este ‘’full time job’’. Apare necesitatea ca si parintele sa primeasca suport, nu doar informatii tehnice sau indicatii despre cum trebuie sa relationeze cu copilul. Ácest suport poate lua forma terapiei individuale sau participarea la grupuri de suport pentru parinti. Lucru valabil pentru orice parinte, nu doar pentru parintii copiilor diagnosticati cu TSA.
Ce pot face parintii?
Este important ca parintii sa ofere un model adecvat. Degeaba ne asteptam ca un copil sa fie automotivat si organizat daca stilul de viata al parintilor este dezorganizat si este bazat pe convingeri ce pun pe primul loc recompensele materiale sau nevoia de a-i multumi pe ceilalti sau a ‘’de aface o impresie buna’’ in detrimetrul propriei stari de bine. Cum poate un parinte sa dezvolte motivatia intrinseca a copilului daca, la randul sau, nici el nu isi cultiva acest tip de motivatie?
Gabor Mate propune cateva strategii prin care parintii pot dezvolta acest tip de motivatie (insa, puncteaza ca, pentru ca parintele sa reuseasca acest lucru este foarte important ca la randul sau sa lucreze cu propriile blocaje) :
- Sustinerea autonomiei prin incurajare, nu prin presiune. Un copil autonom va fi capabil sa invete din consecintele naturale ale actiunilor sale. Se diferentiaza autonomia incurajatoare de permisivitate care permite copiilor sa incalce drepturile altora sau lasa in mainile lor decizii pt care nu sunt pregatiti.
- Incurajarea autoinitierii, experimentarii si responsabilitatii (fara a exclude stabilirea unor limite)
- Oferirea laudei si a recompensei fara a le ransforma intr-un scop, in detrimentul interesului pentru ceea ce face
- Oferirea mai multor optiuni/alternative
- Comunicarea preocuparii ca pe o grija a lor, nu ca pe un ultimatum
- Pe masura ce stabiliti mai multe limite cresteti si empatia
- A-l ajuta pe copil sa-si numeasca sentimentele, este un pas important in promovarea autonomiei. Cuvintele sunt simboluri pentru sentimente si actiuni. In lipsa capacitatii de a exprima lucrurile prin simboluri copii exteriorizeaza fiecare sentiment puternic sau impuls prin actiune/comportament. Copilul are o autonomie mai mare cand poate spune ‘’ma simt nervos pentru ca la scoala am primit multe teme’’ decat daca, arunca pe jos caietele si tipa cand se apuca de teme sau decat daca spune ‘’doamna e rea’’.
- Acordati intaietate atasamanetului . Este mult mai putin probabil ca un copil sa se opuna cuiva pe a carui apropiere si contact pune mare pret decat cuiva cu care nu se intelege.
- Nu confruntati resemnarea cu ‘’buna purtare’’ voluntara.
Indemn parintii la un exercitiu de sinceritate. Inainte de a aplica aceste tehnici le sugerez sa se gandeasca daca le aplica in primul rand in ceea ce priveste propria persoana.
Cand se raporteaza la propria persoana au tendinta sa fie critici cu sine si sa puna presiune pe ei sau sa se incurajeze? Au forta de a iesi din zona de confort pentru a face schimbari? Ce conteaza mai mult pentru ei? Bucuria si placerea de a face ceva sau castigul material ori nevoia de a-i multumi pe cei din jur? Comunica ceea ce simt?”