Ne uităm împreună la harta României de astăzi şi ne imaginăm că, în urmă cu un secol, în toamna lui 1917, aceste graniţe erau încă un vis al tuturor românilor. Aflat în plin război, Regatul României era departe de a mai spera la constituirea unui stat al celor care vorbeau şi simţeau româneşte.
Să călătorim în timp, ceva mai departe, în vremea marilor voievozi. Ţările locuite de români – Moldova, Transilvania şi Ţara Românească – nu au fost unite sub un singur conducător decât o singură dată, la 1600, în vremea lui Mihai Viteazul. Apoi, din nou despărţite, s-au aflat sub influenţa marilor puteri vecine: Transilvania sub cea a austriecilor, Ţara Românească – a turcilor, şi Moldova – a turcilor şi a ruşilor. Niciunii dintre aceştia nu îşi doreau formarea unui stat românesc, aici, în estul Europei.
La mijlocul secolului al XIX-lea (adică pe la 1850), conflictele dintre ruşi şi turci au făcut posibilă discutarea, în cadrul tratativelor de pace, atât a situaţiei Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti. A fost un moment mult aşteptat de români, de care au profitat din plin. Li s-a permis să-şi aleagă domni noi, iar ei au ales aceeaşi persoană. Alexandru Ioan Cuza a devenit în ianuarie 1859 mai întâi domn al Moldovei, apoi domn al Ţării Româneşti. Timp de şapte ani cât s-a aflat la conducerea statului, numit încă „Principatele Unite”, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a realiza unirea în fapt a celor două ţări.
imagine: Alexandru Ioan Cuza
În 1866, oamenii politici ai vremii l-au îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza şi au reuşit, prin iscusite negocieri cu familiile regale din Europa, să aducă la conducerea tânărului stat un prinţ de origine germană, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest act politic urma să întărească statul român, încă supus Imperiului otoman.
Imediat după venirea sa în ţară, la 10 mai 1866, a fost adoptată o nouă Constituţie, prin care „Principatele Unite Române se constituie într-un singur stat indivizibil sub numele de România”.
Pentru prima dată numele statului apărea, oficial, pe harta Europei. Însă istoria zbuciumată a românilor a continuat. Carol, domn al românilor sub numele de Carol I, nu putea accepta mult timp ca ţara sa să fie supusă unei puteri externe. De aceea a început să se pregătească de război, aşteptând momentul prielnic pentru a cere şi a obţine Independenţa României.
Momentul a sosit în 1877 când, într-un nou conflic ruso-otoman, Carol s-a implicat alături de ruşi. La 9 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, era proclamată Independenţa României. Însă aceasta trebuia câştigată pe câmpul de luptă. Românii au luptat eroic la sud de Dunăre şi s-au remarcat, alături de domnul lor, în bătăliile de la Griviţa, Plevna şi Smârdan. La încheierea conflictului, România a fost recunoscută de Marile Puteri europene ca stat independent, şi a adus în graniţele sale şi Dobrogea, teritoriul aflat între Dunăre şi Mare.
imagine: „Atacul de la Smârdan”, pictură de Nicolae Grigorescu
Formarea unui stat românesc la est şi sud de Carpaţi a dat speranţe românilor din celelalte teritorii. În jurul României locuiau mai mulţi români decât înăuntrul său: în Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, peste tot erau români care doreau să trăiască într-un stat românesc. Din punct de vedere politic însă, era complicat să fie îndeplinit acest vis. La începutul secolului XX, acestea se aflau între graniţele a două mari imperii, rus şi austro-ungar, iar România era prea mică pentru a le revendica.
imagine: Provinciile României
După obţinerea Independenţei, în 1877, Carol I a realizat un amplu proiect de consolidare şi modernizare a ţării, în acelaşi timp cu o pregătire militară. A proclamat Regatul României, în 1881 devenind rege. Conflictele din Europa arătau, pentru un om politic abil şi priceput, cum era tânărul rege, că un mare conflict nu este departe, şi e bine să fii pregătit. De aceea Carol a început să caute aliaţi şi s-a îndreptat, cum era firesc, către rudele sale germane. A încheiat astfel un tratat secret cu Austro-Ungaria şi Germania, alături de care se angaja să lupte într-un eventual conflict, dacă acestea vor fi atacate. În acelaşi timp, o altă alianţă se forma în Europa: Anglia, Franţa şi Rusia (Antanta).
imagine: România după 1878
Secolul XX găseşte Europa împărţită în două tabere, şi dornică de a declanşa un nou conflict pentru reîmpărţirea teritoriilor. Lipsea doar scânteia care să aprindă „butoiul cu pulbere”. La 15 iunie 1914, la Sarajevo, una din provinciile Imperiului Austro-Ungar, prinţul moştenitor al tronului este asasinat de un luptător sârb. A fost pretextul pe care Austro-Ungaria îl aştepta, şi a declarat război Serbiei, atacând-o la 15 iulie.
Începea astfel Primul Război Mondial. Alianţele militare au fost activate. Franţa, Anglia şi Rusia au venit în ajutorul Serbiei, Germania în ajutorul Austro-Ungariei, şi s-a cerut şi României să intervină.
Nu era însă o decizie simplă pentru România. Serbia era stat prieten, îşi cucerise independenţa o dată cu noi de sub dominaţia otomană. Să luptăm alături de austrieci însemna şi să renunţăm, pentru totdeauna, la speranţa de a aduce alături de România teritoriile de dincolo de Carpaţi. Aşadar, la Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, deşi regele Carol I a cerut respectarea tratatului încheiat, s-a decis, prin vot, neimplicarea României în conflict, pentru că Austro-Ungaria nu fusese atacată, ci declarase ea război.
imagine: Regele Carol I (centru), Ferdinand (stânga) şi Carol al II-lea, viitorul rege
A fost o grea lovitură pentru rege, boala sa s-a agravat, şi la 27 septembrie 1914 s-a stins din viaţă la Peleş. Urca pe tronul României Ferdinand, nepotul său, pe care îl desemnase moştenitor al tronului. Alături îi stătea soţia Maria, rudă apropiată cu regina Angliei şi ţarul Rusiei. La conducerea statului ajungeau aşadar două personalităţi care nu mai doreau vechea alianţă militară.
Timp de doi ani România a negociat cu Antanta intrarea în război, şi s-a pregătit pentru acest moment. La 15 august 1916, trupele române treceau cu entuziasm Carpaţii, pentru a elibera Ardealul şi a-i uni pe toţi românii. Însă această dorinţă de secole care înflăcăra luptătorii nu a fost suficientă. Atacul a fost respins, germanii şi austriecii s-au reorganizat, şi au cucerit treptat Muntenia şi capitala, Bucureşti.
Anul 1917 găseşte micul stat România redus la mai puţin de jumătate, familia regală se afla la Iaşi, iar ceea ce rămăsese din armată menţinea graniţa de sud a Moldovei pe linia Galaţi-Nămoloasa-Focşani. Visul nostru de secole pâlpâia stins, însă speranţa încă exista. Situaţia se complicase şi pentru că am pierdut aliatul din Răsărit.
Rusia, cuprinsă de revoluţie, se desmembra, armata se retrăgea în dezordine de pe front. România a primit sprijin francez, prin misiunea generalului Berthelot, armament nou intrând în dotarea sa. Micuţa armată română, decimată în anul precedent, a reuşit asfel să respingă eroic încercarea germanilor din vara 1917 de a ne scoate din război. Bătăliile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au păstrat vie speranţa românilor, armatele germane fiind respinse. Ieşirea din război a Rusiei ne-a obligat însă şi pe noi să încheiem o grea pace la începutul anului 1918.
În timpul conflictului, pe lângă eroismul soldaţilor, alte două legende s-au scris pe câmpul de luptă. Prima, Maria, regina românilor, care n-a ezitat, în ciuda pericolului şi a bolilor, să meargă între soldaţi, mai ales cei răniţi. Le era alături celor suferinzi, îi îmbărbăta pe cei care se aflau departe de casă şi de cei dragi. A fost numită „mama răniţilor” şi, văzând-o alături de ei, greutăţile erau parcă mai uşor de suportat.
imagine: Ecaterina Teodoroiu
A doua – Ecaterina Teodoroiu, cercetaşă, simbol al eroismului pe câmpul de luptă. Sublocotenent în Armata Română, fostă învăţătoare lângă Târgu-Jiu, a fost decorată pentru eroismul său de Casa Regală a României cu „Virtutea Militară”. A fost prima femeie-ofiţer din armata română şi a murit pe câmpul de luptă la 22 august 1917.
Toate aceste evenimente, care păreau să stingă speranţa românilor de a avea un singur stat, s-au dovedit în cele din urmă a avea un final fericit. Revoluţia din Rusia a avut ca rezultat destrămarea Imperiului ţarist. Provinciile acestuia au început să devină state independente, şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Basarabia, în ianuarie 1918. Aflat în imposibilitatea de a se apăra singur, la 9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău hotărăşte Unirea Basarabiei cu România, iar regele Ferdinand I a promulgat actul Unirii. Graniţele României se întindeau acum până la Nistru, şi primii români reveneau la patria mamă.
Vara lui 1918 este agitată şi pentru celelalte imperii. În Austro-Ungaria, provinciile locuite de alte popoare doresc fie să se conducă singure, fie să se desprindă din imperiu. Bucovina, provincie aflată în nordul Moldovei, se afla într-o situaţie complicată. Noul stat format – Ucraina – dorea să o includă în graniţele sale, însă majoritatea românească de aici a luptat pentru menţinerea identităţii naţionale.
La 28 octombrie 1918, în condiţiile complicate din Europa (destrămarea a două mari imperii), regele Ferdinand a ordonat reintrarea României în război, finalul conflictului – 11 noiembrie 1918, găsindu-ne cu armele în mână.
În aceste condiţii, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei votează unirea cu România, hotărâre susţinută şi de minoritatea germană şi poloneză din provincie, nu şi de cea ucraineană şi evreiască. A doua provincie se alătura statului român.
Transilvania a urmat acelaşi drum. După o încercare eşuată a împăratului Carol I de a menţine Imperiul Austro-Ungar, românii din Transilvania şi-au declarat independenţa la 18 octombrie 1918. Consiliul Naţional Român Central, care conducea Transilvania, a decis să supună aprobării populare documentele unirii. A fost convocată o Mare Adunare Naţională la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918, la care au participat 1228 de delegaţi aleşi ai locuitorilor Transilvaniei. Afară, peste 100.000 de oameni susţineau unirea cu România.
Actul Unirii, adoptat acum, prin care se hotăra unirea „românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească cu România” a consfinţit realizarea statului naţional unitar român. Născut din tumultul unui război cumplit, statul român a trecut în anii care au urmat prin negocierile de pace care au marcat încheierea conflictului, fiind astfel recunoscut de noile state vecine.
Regatul României a fost consfinţit la Alba-Iulia, la 15 octombrie 1922, când, în Catedrala Încoronării, Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi rege şi regină ai tuturor românilor. Devenea realitate un vis de secole, şoptit reginei de un soldat rănit, cu câţiva ani în urmă, aşa cum ea l-a notat atunci: „Dumnezeu să te apere şi să te ţie, ca să ajungi Împărăteasă, Împărăteasă a tuturor românilor!
Anul acesta (2018) se împlinesc o sută de ani de la acest mare eveniment al istoriei noastre, celebrat, de altfel, în fiecare an, cu ocazia Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie. Data a fost aleasă tocmai pentru a marca importanţa momentului pentru ceea ce suntem noi azi, o ţară independentă pe harta Europei.
DESPRE AUTOAREA CRISTINA HORNOIU
Cristina Hornoiu, autoarea articolului `Un secol de la MAREA UNIRE din 1918` este dublu licențiată, fiind absolventă a Facultății de Istorie din cadrul Universității din București și a Facultății de Psihologie și Științele Educației, Departamentul de Formare a Profesorilor. A fost profesor de istorie la Colegiul Național „George Coșbuc”, unitate de învățământ care are atât clase de gimnaziu, cât și de liceu. În ultimii șapte ani a lucrat în mediul privat, cu elevi din clasele I-IV.
NOTA. Articolul este parte din proiectul `10 scriitori contemporani citesc pentru smaRtkid` co-finantat AFCN, proiect care a respectat prioritatile de finatare ale Administratiei Fondului Cultural Roman pentru sesiunea I, 2017 promovand: dialogul cu creatorii, diversitatea si toleranta, precum si Centenarul Romaniei Moderne.
Proiectul de educatie prin cultura `10 scriitori contemporani citesc pentru smaRtkid` este co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, dar nu reprezintă în mod necesar poziţia Administratiei Fondului Cultural National. AFCN nu este responsabilă de continutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finantării, respectiv Asociatia 7 ARTE.
Imagini:
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Misu_Popp_-_Portretul_lui_Alexandru_Ioan_Cuza.jpg
România înainte de Independenţă –
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Romania_1859-1878.png ; harta trebuie tradusă,
Atacul de la Smârdan
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Grigorescu_-_Atacul_de_la_Smardan.jpg
Regina Maria pe front
Ecaterina Teodoroiu
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ecaterina_Teodoroiu_Muzeul_Militar_Regele_Ferdinand.jpg
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Greater_Romania.svg
Provinciile istorice ale României Mari
http://www.unstory.com/wp-content/uploads/2011/01/incoronarea-regelui-ferdinand-alba-iulia.jpg –
