Chiar și acum sunt puține femei neuochirug în spitalele din lumea largă, deci suntem cu atât mai îndreptațiți să fim mândri de cea care a deschis calea femeilor în neurochirugie: românca Sofia Ogrezeanu.
Voia să cânte la pian, dar războiul a schimbat totul
Sofia Ogrezeanu era o copilă delicată, orfană de tată, care voia, după studii, să revină în Fălticeni, orașul în care se născuse, pentru a duce o viață liniștită de medic internist. Își imagina că va avea mult timp liber în care își dorea să cânte cât mai mult la pian. Însă, începe cel de-Al Doilea Război Mondial, iar ea, studentă aflată în stagiu, este pusă în fața unei situații limită. Un copil grav rănit într-un bombardament, ajunge pe mâinile ei, fiindcă nu avea cine să-l opereze.
Părintle neurochirurgiei românești, profesorul Dumitru Bagdasar i-a întrebat pe mai mulți dintre stagiarii săi dacă poate vreunul dintre ei să-l opereze pe copilul rănit la cap, care ar fi murit sigur dacă nu se intervenea urgent, dar nimeni n-a avut curaj. Atunci Sofia Ogrezeanu a îndrăznit să-și asume intervenția. Se întâmpla în anul 1944.
După operație, dr. Bagdasar i-a spus: „Domnișoară, dumneata ai aptitudini! Te rog să rămâi în echipa noastră.“
Țeasta se tăia cu ferăstrăul, craniul se perofra cu sfredelul
Când Maria Ogrezeanu a început meseria de neurochirurg, în țară erau extrem de pușini specialiști, nici în lumea largă nu erau prea mulți, iar despre femei nenurochirurgi nu se mai auzise. Nu era suficient să ai cunoștințe teoretice și practice extrordinare pentru a face această meserie, era important să cunoști perfect mapa creierului și în același timp să dispui de forță fizică și îndemânare pentru că, pe atunci, trebuia să tai cu trepanul (sfredel chirurgical) câteva găuri în calota craniană, apoi cu un fierăstrău foarte fin să tai un capac din calotă, pe care să-l desfaci pentru a ajunge să oprezi creierul.
Radiografiile se făceau cu greu, printr-o procedură medicală complicată și dureroasă, însă nu erau foarte precise, așa că totul depindea de îndemânarea chirurgului, care trebuia să fie extrem de priceput neurochirug și să știe unde anume să opereze, fără să greșească în mânuirea instrumentelor.
Chirurgia era un domeniu inaccesibil femeilor
Poate cunoaștem personal doctorițe, dar atunci când și-a început cariera Sofia Ogrezeanu, un dicton era lege: „Cine menstruează nu operează“ . Însă doctorișa Ogrezeanu nu se plânge de aceste aspecte, ci de propriile slăbiciuni. A recunoscut că la începutul carierei stătea rău la capitolul autocontrol. A plâns la căpătâiul unei bolnave pe moarte sau a scăpat din mână un bisturiu electric, încinssperiată de un bombardament. Cel care i-a reproșat acest comportament prea uman pentru un chirurg a fost dr. Ionel Ionescu, superiorul ei direct, care după ce a cunoscut-o mai bine, i-a cerut scuze și apoi i-a cerut mâna. Doctorița a fost mulțumită că are partener un confrate, care înțelegea de ce trebuie să plece brusc de acasă, de ce nu se poate dedica treburilor gospodăriei. A avut noroc că nu au existat rivalități profesionale în cuplu, poate și pentru că în partea a doua a carierei sale, dr. Sofia Ogrezeanu – Ionescu s-a dedicat operațiilor pe coloana vertebrală. La sfârșitul carierei, Sofia Ogrezeanu se mândrea că nu a avut nicio zi de concediu medical, că sâmbătă a operat și a doua zi a născut, fără o zi de concediu prenatal. A avut totușli, un singur imens regret: acela de a nu fi reușit să le dedice celor doi copii ai săi mai mult timp.
O zi din viața Sofiei Ogrezeanu
Până când a ieșit la pensie, Sofia Ogrezeanu se trezea la ora 4 dimineața, ca să poată fi la 5 în saloane. Se străduia să apară zâmbitoare în fața bolnavilor, ca să-i încurajeze. Odată cu experiența, începuse s se relaxeze și fredona în timp ce se spălăla pe mâini înainte de a intra în operație.
Operațiile durau între 40 de minute și 4-5 ore, timp în care stătea, bineînțeles, în picioare. Uneori, opera de mai multe ori pe zi, inclusiv noaptea, atunci când era de gardă. O bună bucată de timp, opera și studia simultan și pentru lucrarea de doctorat. Cert este că ea, asemeneni tuturor membrilor elitei intelectuale de pe vremuri, și-a dat doctoratul imediat după terminarea facultății. Iar apariția primei sarcini s-a suprapus cu doctoratul și cu îngrijirea pacienților etc.
În mod clar, Sofia Ogrezeanu – Ionescu a fost o extrordinara! În ultimii ani din viață, ea a locuit, ca o bună parte dintre angajați, chiar în incinta spitalului în care lucra.
Ce spune despre ea o deformare a articulației degetului?
Lumea spune că în 1970 la un congres de specialitatede la Paris, confrații occidentali au privit-o ciu suspiciune. Nu le venea să creadă că în estul comunist există o femeie neurochirurg. Neîncrezători, i-au cerut să le arate mâna dreaptă și s-au convins! Avea o proeminență a bazei degetului mare, o deformare pofesională specifică chirurgilor, produsă de manevrarea îndelungată a pensei ciupitoare (un fel de patent chirurgical). De atunci i-a mers vestea că este singura femeie neurochirurg și, la scurtă vreme, a fost invitată să se ocupe de soția unui șeic din Golful Persic.
Chiar a fost prima femeie neurochirurg?
Titlul de prima femeie neurochirurg este disputat între ea și englezoaica Diana Beck. Se pare că dr. Diana Beck ar fi fost, de fapt prima, numai că ea a murit în 1959 și a fost activă mult mai puțin timp, comparativ cu compatrioata noastră, care a profesat timp de 47 de ani.
Pentru că erau foarte pușini neurochirurgi în țară, dr. Sofia Ogrezeanu – Ionescu a operat enorm, mii de cazuri. Ea spunea că a reușit să facă față enormului efort intelectual, fizic și emoțional presupus de zecile de mii de ore de intervenții chirurgicale pentru că era „hipertiroidiană.“ și din acest motiv avea un surplus de energie.
Citește mai multe despre 10 dintre femeile românce care au schimbat mentalități și au avut reușite extraordinare pe blogul 7 ARTE.org:
