10 / 100 SEO Score

A trecut deja ceva timp de cand scoala s-a mutat online. Poate v-ati obisnuit, poate ati trecut de momentele mai dificile de la inceput, de rodajul initial si acum sunteti in sfarsit in echilibru. Sau poate ca nu… Pentru voi, acestia carora scoala online inca va ridica probleme, scrie Oana Moraru, consultatnt educational si fondator Helikon. Cititi cu rabdare si atentie si urmarit-o pe facebook. Noua ne place foarte mult.

“Știu că în perioada asta, de când susțin copiii în învățarea de acasă, mulți părinți au început să dezvolte frici mari legate de diferențele de comportament academic, vizibile comparativ în conferințele Zoom.

“Al meu parcă nu citește la fel de repede/Al meu nu e așa atent/ Ceilalți sunt mai vorbăreți/ Parcă unii răspund mai des și mai bine/ Al meu nu are așa multă încredere ca celălalt/ Oare lecția asta nu e sub nivelul copilului meu?/ Oare a înțeles ceva de vreme ce nu pare să fie lecția asta pe nivelul lui?”

Tendința de a înțelege învățarea ca pe etapele de netrecut ale unei linii de producție, în care produsul e bun dacă a trecut exact și la timp prin punctele A, B, C…etc. este specifică nepedagogului. Cu atât mai specifică părintelui care are un fel de naturală urgență și presiune să își aducă la linia de sosire copiii.

Nu există “linie de sosire”. Procesul de creștere intelectuală – ca și cel de stabilizare fizică și imunitară – e unul cu mult “dus-și-ntors”. Creșterile sunt urmate de regres, revelațiile sunt traversate de blocaje, memoria e contrapunctată de uitări ridicole, performanța e atinsă după multe căderi și ridicări. Învățarea e o spirală, cu bucle continue de reîntoarcere, eroare, neputință, pierdere a încrederii.

Creșterea se întâmplă cu adevărat când copilul e însoțit în drumul lui de un om care are o proiecție luminoasă despre variantele devenirii, nu de unul cu reflexe funcționărești de măsurare și îndoială permanentă.

Faceți o muncă incredibilă în perioada asta, cu două pălării simultane pe cap: părinte și profesor! E normal și admirabil să vă ajutați copiii! Numai nu turnați în acest ajutor proiecția ratării: judecăți, dezamăgiri, amenințări, comparații, condiționări, urgențe.

Există un mod de a ajuta un copil, de a-l scoate din zona lui de confort, având grijă în primul rând de starea sufletească pe care o îmbraci când te așezi la birou, lângă el. Ea este cea care dă direcție sau taie aripi, chiar dacă intențiile sunt bune. Fii optimist (fă-ți în minte un scenariu de reușită și creștere), fii înțelept (învățarea academică se face mână în mână cu formarea caracterului), fii jucăuș și reglează-i ritmul de lucru după pasul calm și stabil al respirației tale. Dacă nu ai acest calm, depărtează-te de el, respiră, uită-te în tine, prinde-ți reflexele vechi de perfecționism, control, neliniște.

Uită de alții, uită de comparații, privește-ți copilul cu drumul lui, cu ritmul lui, cu puterea lui, cu viitorul lui și numai al lui!

Înainte de învățarea rațională, există o învățare subtilă – pe care copiii o iau ca atare de la voi – despre sine și puterile proprii.

Încă ceva pentru părinții care s-au străduit de 2 luni încoace să susțină învățarea online de acasă…

Știu că pentru mulți, făcutul temelor a devenit luptă de putere acasă; că vă întrebați de ce copilul vostru nu e motivat și dornic de a lucra independent. Că vă temeți că, poate, ați greșit cu ceva.

Un pic de îngăduință și empatie pentru voi: școlarii între 3 și 12 ani nu au, de regulă, motivații intrinseci pentru învățarea propusă instituțional și dirijată extern.

Ce îi motivează să “lucreze” la școală nu poate fi, de cele mai multe ori, suplinit acasă, de familie.

Care sunt, de fapt, motivatorii adevărați pentru un școlar, în zilele în care școala nu era închisă:

– o rutină fixă a zilei, o rutină instituțională: copiii descoperă o cadență de lucru, un amestec între libertăți și constrângeri, în ritmul cărora se aliniază, copiind comportamente de grup. Acasă este greu să transformi sufrageria și mediul domestic de viață în regim organizat, planificat, repetabil și monitorizat de o autoritate, alta decât cea intimă, parentală; copiii au nevoie inclusiv de asta: de o figură autoritară externă familiei. (autoritate – nu în sens de “severitate”).

– un rol în grup, o relevanță personală câștigată din oglindirea în ochii celorlalți. În clasă, în pauze – copiii învață mult din punct de vedere socio-emoțional. Își exersează puterea limbajului verbal și nonverbal, instrumentele tranzacționale, puterea. Și acasă o fac, dar de la 5 ani încolo, familia nu poate înlocui tribul social, anturajul. Cu acesta începe o nouă redefinire a sinelui, o prelungire a construcției pe care mama și tata o încep inițial, fără să fie suficienți. Copiii merg la școală ca să se descopere în ochii alterității. De aici le vine energia care hrănește dezvoltarea academică: de la relevanța conectării cu celălalt.

– ethosul școlii: spațiul clasei, așezarea în bănci, instrumentele de lucru – toate funcționează ca obiectele unui ritual menit să declanșeze dispoziția de lucru altfel decât cea de acasă – unde de multă vreme creierul știe să se autoseteze pe cunoaștere autodirijată, spontană, informală. Copiii nu știu încă să amestece un spațiu destinat altei stări cu un mod de operare format altundeva. Nu pot încă să facă toți, cu ușurință, tranziția.

– raportul emoțional copil-părinte, copil-profesor. Fiecare dintre aceste două relații propune o altă ierarhie tranzacțională. De la părinți, copilul așteaptă validare necondiționată: “mama mă vede dincolo de ce produce creierul meu”. De la profesor, copilul acceptă o recunoaștere tranzacțională: “el oferă/eu primesc și întorc către el”.”La școală pot fi judecat, măsurat și evaluat. Acasă nu suport ca mama sau tata să facă asta cu mine – acest lucru ar însemna că de câte ori mintea mea nu produce rezultatul așteptat, eu pot fi iubit mai puțin.”

Fiecare dintre cei 4 factori de mai sus nu pot fi reproduși acasă. De aceea vă luptați cu ei. De aceea mulți copii par să nu aibă motivații. De aceea școlile sunt încă instituții.

Învățarea de acasă e la fel de importantă și poate chiar mai consistentă decât cea de la școală. Dar atât timp cât ea e organică, relațională, inspirațională, informală.

A aduce școala în casă a fost un experiment bun și revelator. Dar dacă acest lucru a creat și mai multe vinovății și presiuni pe părinți, e mare păcat! Sper să își îngăduie fiecare ceva mai multă înțelegere și relaxare. Sunt cel puțin cele 4 lucruri de mai sus pe care nu le putem pune în scenă acasă.”

Acest text este o preluare de pe pagina de facebook a Oanei Moraru, consultant educational. Link direct catre profilul ei de facebok, AICI

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *