Cella Delavrancea
73 / 100 SEO Score

Cella Delavrancea

Cella Delavrancea a fost singurul artist roman care a participat la serbarea propriului centenar, dar nu este acesta lucrul care o face celebră. Copil minune, care la vârsta de numai opt ani, vorbea fluent franceză şi germana, a urmat cursurile de pian la Conservatorul din Paris, iar la vârsta de 14 ani i-a cântat un vals de Chopin lui I.L. Caragiale, la Viena. Marele dramaturg a fost copleşit de talentul ieşit din comun al tinerei pianiste.

Născută la sfârşit de secol XIX, pe 2 decembrie 1887, apropiată a familiei Caragiale şi crescută într-un cadru elitist, cultural, a beneficiat de o educaţie aleasă, după cum singură declara: „am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai de literatură, artă şi muzică”.

A avut trei surori: Margareta (Bebs) (1888-1937) – licenţiată în litere şi filozofie – profesoară şi membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu; Niculina (Pica) – pictoriţă, căsătorită cu doctorul Raul Dona  şi Henrieta (Riri), arhitectă (1894-1987), căsătorită în 1918 cu ofiţerul francez Emile Gibory.

Cella a fost căsătorită cu diplomatul Tillea în timpul Primului Război Mondial (divorţată), cu Aristide Blank (divorţată), cu Philippe Lahovary şi a devenit una din prietenele intime ale reginei Maria a României.

Tatăl o numea „copilul meu ideal” de pe când avea vârsta de 15 ani şi dorea ca ea să fie scriitoare. Încă din copilărie, Cella Delavrancea citea teatru de Shakespeare, Tolstoi, Daudet etc. „Până la vârsta de 13-14 ani tatăl meu îmi spunea „băiatul” deoarece tata îşi dorise un băiat şi a avut parte numai de fete…” (fragment din interviul acordat „Tribunei României” în 15 decembrie 1977).

„Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul – acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi, fiind sigură că, dacă le-aş fi vorbit mi-ar fi surâs, gândindu-mă că suntem uniţi în misteriosul ritm dătător de viaţă al ţării” (Extras din volumul intitulat Cella Delavrancea „Scrieri”, Mărturisiri, Editura Eminescu, 1982)

Cella Delavrancea, „Aghiuță” și feblețea lui I.L. Caragaiale

În anul 1909, Ion Luca Caragiale scria despre ea: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta.”

Cu dramaturgul I.L. Caragiale a avut o relaţie specială, pe care o evoca în memoriile sale: „L-am cunoscut de pe când eram fetiţă. Când sosea la noi în casă, îi săream înainte. După ce îşi descarcă toată verva, săruta mâna mamei, îmbrăţişa pe tata şi mă ducea la pian. Mă poreclise „Aghiuţă”. M-aşezam la pian. Cântam o piesă. Caragiale asculta în picioare cu o expresie îmblânzită: ‘Încă o dată…”. Apoi iar: „Încă o dată”. Mă punea să-i repet aceleaşi pagini de câte cinci ori în şir. Apoi se apleca ceremonios: „Aghiuţă, adu mâna să ţi-o sărut … şi p-a stângă. Aia e cea deşteaptă.” Mă sfătuia: „Să cânţi, Aghiuţă, cu gust şi cu pasiune. Nu uita că expresia cea mai înalta a muzicii este logica romantică.”[…] Mai târziu, când zăceam de o groaznică scarlatină, Caragiale venea zilnic la fereastra odăii mele şi plângea cu lacrimi mari. […]Din ziua în care el a murit, eu n-am mai cântat splendida sonată a lui Schumann.”

A cântat împreună cu George Enescu și alături de ea au crescut muzicieni

Cea care mai târziu avea să le fie profesoară lui Radu Lupu, lui Nicolae Licareţ şi lui Dan Grigore considera că există două categorii de interpreţi: cei ce sunt „doar instrumentişti” şi cei care sunt „şi artişti”. Alegând mereu a doua cale, i-a fost parteneră lui George Enescu, pe care îl numea „Suveranul muzicii”, în nenumărate concerte. Pe Dinu Lipatti l-a ascultat pe vremea când era adolescent şi i-a recunoscut imediat harul. În primăvara lui 1919, a trăit un moment esenţial, ca valoare simbolică: a concertat, împreună cu Nadia Boulanger (profesoara pariziană a lui Enescu) şi cu un bariton, la Catedrala din Reims, distrusă de bombardamentele germane, rămasă fără acoperiş.

Nu a fost doar pianist concertist, ci şi un pedagog strălucit. A fost profesoară de pian la Conservatorul din Bucureşti, iar după venirea comuniştilor la putere a fost dată afară şi mutată la un liceu obişnuit. A acceptat compromisul, întrucât o mulţime de prieteni, intelectuali de elită, au înfundat puşcăriile comuniste ori au fost trimişi la Canal.

Pianistul Dan Grigore, fiul spiritual al Cellei Delavrancea

Pianistul Dan Grigore, laureat al Concursurilor Internaţionale „George Enescu“ 1961, 1967 şi Montreal 1968, i-a fost elev, și, pentru că nu avea copii, Cella Delavrancea, l-a considerat un fiu spiritual. În 1966 a început îndrumarea, colaborarea şi prietenia artistică cu legendara artistă. Cella a fost aceea care, printr-o serie de articole entuziaste, l-a făcut cunoscut pe Dan Grigore într-o perioadă în care era ignorat de criticii oficiali.

La rândul sau, Dan Grigore, într-unul dintre interviurile acordate, preciza: „A fost profesoara mea la vârsta de 9-10 ani. Era de o generozitate naturală a unui artist, făcea notă discordantă cu severitatea şi autoritatea manifestă a celorlalte personalităţi muzicale, tocmai prin felul ei neprotocolar şi cald de a se purta cu mine. Mult mai târziu, am avut revelaţia că d-na Cella a fost, poate, cea mai tânăra prietenă a vieţii mele“.

Fiica Scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea a scris și literatură

Cella Delavrancea a scris mai multe cărţi valoroase precum volumul „Dintr-un secol de viaţă“, o ediţie îngrijită şi alcătuită de Valeriu Rîpeanu, carte apărută în 1988, la Editura „Eminescu“ din Bucureşti. În paginile scrise, evoca în tonuri calde, pline de culoare şi pitoresc, de farmec şi melancolie – Bucureştiul sau Parisul, Orientul Apropiat sau zone din Vâlcea, peisaje şi monumente, oameni şi evenimente culturale, cartiere urbane şi drumuri de ţară.

„Pe atunci Bucureştii erau oraşul salcâmilor. Vegheau copaci bătrâni la fiecare poartă, legănând în aroma lor de primăvară casele joase. Curţile erau mari, grădinile răcoreau sfârşitul zilei, sub bolta de viţă se prelungea târziu taifasul, la lumina rotundă a felinarului de masă. Birjele cadenţau întunericul transparent al nopţilor negrăbite. Timp lent şi prielnic discuţiilor. Mahalalele se cunoşteau între ele, de la cele din centru până la periferie, unde ţâşneau ştrengarii ca ţânţarii, din gropile străzilor nepavate. Politica lega şi dezlega încrederea, dragostea se învârtea în ritmul valsului, frământările mărunte se amplificau prin convingere, gândurile, gesturile se cântăreau pe orizontul mândriei civice. Capitala României păstra în toată pulsaţia sa de inteligenţă cercetătoare o bunăvoinţă şi o sociabilitate de oraş provincial, cu strigătele oltenilor, purtând în pas de buestru coşurile pline cu legume şi fructe.”

Nu există o casă memorială Cella Delavrancea

Pe 9 august 1991, legendara pianistă s-a stins din viaţă, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din Capitală, în zona marilor artişti ai României.

Cella Delavrancea a fost primul artist român care a participat, printr-un concert de gală, la sărbătorirea propriului centenar, organizat în 1987 la Ateneul Român, în care a cântat impecabil alături de elevul şi prietenul ei Dan Grigore.

După moartea sa, casa în care a locuit (Str.Mihail Eminescu nr.151, aproape de Biserica Precupeţii Vechi) i-a revenit prin moştenire unei nepoate care a preferat s-o transforme în restaurant, deși Cella Delavrancea a specificat prin testament că-și dorește să fie transformată în Casă Memorială. În această casă, ani de zile a condus împreună cu tatăl ei, Barbu Delavrancea, salonul literar-artistic din Strada Eminescu, unde, printre invitaţi, se aflau Caragiale, Vlahuţă, Haşdeu, Mihail Jora, Steriade, Luchian, Goga.

Iată cum își amintește Venera Dumitrescu-Staia, fostă prietenă şi colaboratoare la revista Tribuna României, locuinţa artistei: „Liniştea şi calmul pluteau în camerele frumos mobilate cu artă populară, din care nu lipseau florile şi decoraţiile interioare, iar o boare de sulfină şi levănţică îmbraca toate încăperile. Era o mare iubitoare de pisici. Statura ei era ca a unui copil, mititică, veşnic surîzătoare şi vioaie, avea un păr alb că zapada şi purta o coafură „montante”, aşa cum apare în fotografia din tinereţe alături de Caragiale.”

Dincolo de concertele Cellei Delavrancea, care din păcate nu se află pe un număr mare de discuri sau CD-uri, ne-au rămas mărturiile sale strânse în volumele: “Scrieri” (apărut în Editura Eminescu în 1982), „Arpegii în ton major” şi „Trepte muzicale” (ambele au apărut în Editura Muzicală), ultima ei carte ‘’Dintr-un secol de viaţă’’– apărută în 1988 la Editura Eminescu, prefaţată şi îngrijită de criticul Valeriu Râpeanu – este asemenea unui testament care cuprinde crezul său artistic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *